“Și voi ce mai faceți mă tăticule?”

Cobor din mășină și trag adânc aerul curat în piept. Miroase a brad și a liniște. Este patru dimineața și în sfârșit sunt acasă. Dupa ce am schimbat atâtea locuri doar aici este singurul loc din lumea aceasta căruia îi pot spune acasă, este locul în care m-am născut. O lumina slabă aruncă umbre în jur și sentimentul de familiaritate mă încearcă recunoscând fiecare colțișor din strada unde am crescut. Pentru un moment rămân blocat cu bagajele imense lângă mine. Au trecut ani și sentimente nedefinite, amestecate, de bucurie și melancolie mă încearcă. Aproape îmi dau lacrimile și nu știu de ce.

Frigul pătrunzător de munte mă aduce în simțiri așa că iau bagajele și mă îndrept spre poarta ruginită de fier. Din buzunar scot cheia mea dintotdeauna și deschid încet ușa să nu îmi trezesc părinții. Vom avea timp destul mâine să vorbim.

Întru în casă și nu apuc să las bagajele jos că apare maică-mea și mă ia direct în brațe.

Ai venit mămică? Nu ți-e foame?

O iau și eu în brațe și o pup ușor. Schimbăm câteva cuvinte în șoaptă dupa care îmi iau bagajele de pe hol îndreptându-mă către camera mea. Închid ușa cu grija și lumina slabă învăluie vechea mea camera. Primul meu calculator este tot acolo nemișcat. Deasupra lui tronează un mileu superb cusut manual de mama. Amintirile vin în valuri ca dintr-o altă lume și viață. Îmi aduc aminte de cât de mult mi-am dorit acel calculator 286. În acea vreme era aproape la fel de scump ca o mășină. Norocul meu a fost bunica…draga mea bunica. Nu știu cum am fi trăit noi fără biata bunica. Un om extraordinar care până în ultima clipă a făcut totul pentru familia ei.

Toate sunt exact unde le-am lăsat când am plecat de acasă. Au trecut atâția ani de când am plecat de acasă, parcă a fost o altă viață. Din camera aceea am plecat în lumea largă fără un ban în buzunar dar cu un bagaj de vise și speranțe la nici 20 de ani.  În curând adorm cu lumina aprinsă obosit după o zi jumătate de drum și nesomn.

Dimineață mă trezește fumul acru al țigărilor ieftine ale lui taică-miu care intră prin toate cotloanele casei. Sar în picioare ca la armata, îmi schimb rapid hainele în ceva mai lejer și mă înființez în bucătărie. Mama stă îmbrăcată și face o lista de cumpărături cu tata. Cu chibzuinta, nimic in plus. Doar lucruri simple..o pâine, niște lapte și ceva pentru mine. Ceva special pentru mine, nu ce mănâncă ei de obicei. Bătrânul fumează cu geamul deschis. Când mă vede se îndreaptă spre mine, dăm noroc și mă pupă. Îl strâng în brațe și e ușor că pe un fulg. Bătrânul meu este acum o umbră a ce a fost. Din bărbatul cât ușa a mai rămas o umbră. A îmbătrânit enorm, e tras la față și a slăbit.

Mama pleacă și rămân cu tata care începe să turuie privind în gol pe geam despre situația politică din țară. E doar o umbră de om dar și-a păstrat spiritul  pentru care a pătimit atâtea și chiar și acum tună și fulgeră împotriva comunismului cu care a luptat toată viața. Mă uit cu tristețe la bărbatul slab și bătrân din față mea și îmi dau seama că anii au trecut. A trecut o viață.

Telefonul îmi sună a treia oară insistent. O voce energică mă anunță în engleză că au apărut niște urgențe. Tată tace în timp ce eu vorbesc la telefon. Împing ușor cu mâna micul dejun pregătit de mama sa fac loc laptopului. Il rog pe taică-miu să tacă o secundă să mă pot concentra. Bătrânul însă vorbește în continuare privind lung pe geam. Îmi relatează lucruri pe care le știu și eu din presă de parcă aș fi lipsit complet în toți anii aceștia. Nu mă pot concentra și conexiunea slabă la internet mă enervează și mai tare așa că îi spun iritat “Poți să taci pentru o secundă să termin?”. Pentru o secundă tace și se uită la mine lung. După o altă secundă întorcându-și capul spre fereastră își aprinde o nouă țigară și mă întreabă tremurat:

“Și voi ce mai faceți mă tăticule?”

Întrebarea se rostogolește ciudat, spart în liniștea perfectă. Brusc ridic privirea spre omul din față mea și îmi dau seama că încă nu și-a văzut nepotul. În lumina dimineții observ că mâinile îi tremură ușor și ochii îi sunt fixați în zare. Observ și privirea goală și îmi aduc aminte că tată e bolnav și că nici mama nu e mai bine. Dragii mei părinți…. În ochi îmi năvălesc lacrimile…

Dumnezeul ei de viață și de tot!

Închid laptopul și telefonul și fuck off toate urgențele din lumea aceasta. I-am văzut atât de puțin pe acești doi omuleți bătrâni în ultimii ani încât nimic nu mai contează acum. Mă năpădesc lacrimile dar ma stăpânesc și deschid frigiderul. În frigider aceeași mâncare simplă și sărăcăcioasă cu care am crescut. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu s-a mișcat de la locul lui… doar ei sunt mai bătrâni și mai bolnavi.

…………………………………..

Zilele următoare m-am plimbat de nebun pe străzile gri și pustii. În locurile care altădată răsunau de strigătele copiilor acum nu mai este nimeni. Micul parc din față casei zace neîngrijit. O ploaie măruntă și rece cade peste puținii oameni care trec grăbiți cu privirile în pământ. Totul este pustiu și gri în jur. Timpul a trecut, anii au trecut…. Doar pădurea a rămas maiestoasa și frumoasă așa cum o știu.

Tinerii au plecat toți în lumea largă și orașul în care m-am născut pare un oraș părăsit. Aș suna pe cineva să ieșim la o cafea dar nu am pe cine. Toți sunt plecați iar eu sunt străin între două lumi…Pana si la magazine oamenii se uita lung la mine ca la un strain...

Sunt între două lumi.

Lumea aceasta, orașul meu este o ruină a ceea ce a fost. Este o ruină de care eu nu mai aparțin. Mă doare sufletul vanzând cum a ajuns, văzând cum am zburat toți în toată lumea fugind după iluzia de mai bine. Și dacă nu am fi plecat toți? Dacă am fi rămas și am fi făcut aici ce puteam? Cum ar fi fost viață noastră? Este o întrebare la care nu am răspuns.

În zilele rămase am petrecut mult timp cu bătrânii. Am realizat că sunt mai bolnavi și în general mai rău decât știam. La telefon nu ar fi recunoscut niciodată asta ca să nu mă îngrijoreze că doar nu cumva să se streseze băiatul acolo în lumea aceea cu problemele lor. Doreau să mă menajeze să îmi fie bine și să nu fie și ei o greutate pentru mine că destule am eu pe cap acolo departe în lumea străină și grea.

Dar pe mine nu mă pot minți. Mă doare sufletul văzând-o pe mama demnă și încercând să surâdă. Ea nu știe că aseară i-am găsit într-un sertar analizele și medicamentele.

În penultima zi înainte de plecare am plecat singur în munții în care am copilărit. Am plecat să plâng cât sunt eu de dur fără să mă vădă nimeni. Oamenii aceștia au făcut tot ce au putut ei că mie să îmi fie bine și acum au rămas niște umbre bolnave preocupate să nu mă supere, să nu aflu. Îmi aduc aminte cum tata pleca cu prietenii în toiul nopții cu trenul către București să cumpere de mâncare că la noi în oraș bătea vântul în alimentari. Se numeau trenurile foamei…Îmi aduc aminte cu câte sacrificii îmi plăteau meditațiile la matematică ca să pot eu să mă mențin între olimpicii nationali și cât erau de mândri cu mine.

Ceva e profund greșit în lumea aceasta, ceva e profund greșit în mine iar eu nu pot să plec de aici să îmi văd de viață pur și simplu. Oamenii aceștia modești au făcut totul pentru ca eu să fiu ce sunt acum iar eu în goana nebună după visele mele am uitat că nu și-au văzut nepotul. Cât de prost pot fi Doamne? Dar ma intorc mama draga...

…………

Așa că m-am întors. Indiferent de cât de greu mi-a fost, m-am întors în groapa asta și o iau de la capăt. Oricum eram prins între două lumi. Străin între două lumi. Și știu că voi reuși, știu că pot face bani oriunde în lumea aceasta pentru ca familiei mele să nu îi lipsească nimic. Ma intorc cu pielea tabacita de lupte, de esecuri si de succes. Ma intorc fara emotie pentru ca stiu cine sunt. 

A, și dacă credeți că mă sperie corupția, dezastrul și mizeria din groapa înseamnă că nu știți cine este Reportaje Live…

Reportaje Live is back…cel puțin pentru câțiva ani.