Da-i drumul de aici !

Posted on 27 Octombrie 2016

36


assaEste o seară de vara superbă. Mai de plăcere mai de obligaţie, îmi las copilul cu mucii la nas acasă şi mă duc să iau nişte nemţi de la Radisson şi să îi plimb prin Bucureşti. Tot drumul până la hotel murmur înjurături şi blestem cu decentă traficul din Bucureşti. Fac calcule rapide în minte şi sper să ajung la timp. După ce am cunoscut suficient de multi nemţi mi-am dat seama că punctualitatea germană este un mit chiar dacă stau mult mai bine ca românii la acest capitol. Îmi dau seama că nu este vorba doar de punctualitate ci la mijloc este şi mândria mea ţărănească stupidă pe care o am în faţă oricărui străin de când mă ştiu. O voce în minte mă dojeneşte blând “ tot un copil orgolios ai rămas băi Reportaje”
Cu exact un minut înainte de fix urc rampa din faţă de la Radisson cu maşina proaspăt spălată. Se pare că nu m-am înşelat şi cei doi tineri germani ( un el şi o ea) mă aşteaptă zâmbitori în faţa hotelului. Îmi par mai umani acum după ce ne-am contrat toată ziua pe motive de business. Sunt îmbrăcaţi lejer şi relaxaţi şi urcă pe bancheta din spate zâmbitori. În ultimul moment cu un gest de hoţ de buzunare reuşesc să ascund o piesă de lego şi o maşinuţă care nu ştiu prin ce minune ajunseseră pe bancheta din spate exact în dreptul posteriorului generos al doamnei. Zâmbesc şi eu politicos şi fără nici o idee despre cum ar trebui să ne petrecem seara, mă gândesc să îi duc prin Herăstrău. Ştiu nişte terase drăguţe în zona ambasadei Chinei şi am putea sta acolo. Dar cei doi nemţi nu au aceeaşi opinie şi spre surprinderea mea politicos, ferm şi cu un aer de superioritate îmi sugerează să vedem centrul. Prin felul în care au spus acest lucru m-au făcut să mă simt ca un taximetrist dar îmi muşc limba şi îmi păstrez un zâmbet tâmp pe faţă. În condiţii normale i-aş fi invitat să se ducă dracului dar acum nu ştiu prin ce minune îmi iese un “ mi se pare o idee bună”. Nu mă înţelegeţi greşit dar cum ar fi să mă duc eu în Nuremberg pentru prima dată, să vină un localnic să mă ia de la hotel pentru a-mi arată zona iar eu să îi spun hotărât că nu vreau să merg pe recomandarea lui şi vreau să mă ducă unde am eu chef…Ciudaţi şi nemţii ăştia…

Şi iată-mă ajuns în zona centrului istoric căutând parcare şi înjurând printre dinţi. Mă străduiesc să rămân pozitiv şi să fac o conversaţie agreabilă însă mă cam enervează cei doi aroganţi. În sfârşit ajungem pe străduţele din centrul istoric. O mulţime de lume se plimbă şi ocupă terasele. Bucureştiul vibrează. Aflaţi pentru prima prima oară în România cei doi par vizibil miraţi de efervescenţa oraşului. Probabil că se aşteptau să semene cu Beirutul. Când vorbeam la telefon îi aud discutând între ei în germană legat de mulţimea de maşini scumpe. Par impresionaţi dar ei nu ştiu că mulţi români, din lipsa crasă de cultură economică, au maşini mai scumpe decât garsoniera în care locuiesc. Îi las să creadă ce vor şi nimerim pe o terasă. Spre surprinderea mea cei doi comandă bere la litru şi de voie de nevoie îmi iau şi eu o bere fără alcool motivând că sunt taximetrist în seara aceasta. Atmosfera se destinde, cei doi rad din orice şi îmi pun o grămadă de întrebări despre România şi despre viaţa mea aici. Poate că i-am judecat greşit pentru că nu mi se mai par deloc inaccesibili. Le răspund nuanţat insistând pe părţile bune şi fără a exagera. Cei doi par chiar încântaţi să descopere că România este diferită de cum şi-o imaginaseră ei. Discutăm mult despre orice şi observ involuntar că afişează în atitudine o uşoară formă de superioritate probabil inconştient. În fond noi românii ne aşteptăm ca toată lumea să cadă de pe scaun după ce gustă sarmalele şi ţuica noastră.
După o vreme ne ridicăm de la terasă şi ne pierdem pe străduţele centrului istoric în mulţimea de oameni. Şi mergând noi aşa şi discutând relaxat în engleză ne mai opream din când în când în faţa câte unei vitrine sau câte unei case cu arhitectură mai interesantă. La o astfel de oprire se opreşte lângă noi şi o ciudată de femeie care începe să ne fixeze. Mergem mai departe şi după nici zece metri nemţii se opresc din nou să mai caste gura. Femeia ciudată este din nou la mai puţin de un metru privindu-ne fix. Mă uit la ea mai atent şi are o carte în mâna. Este îmbrăcată relativ decent dar ceva în atitudinea ei nu îmi place. O simt că vrea să se bage în seama cu nemţii şi o întreb scurt sperând să nu audă nemţii “ Ce vrei?” se uită la mine şi îmi zâmbeşte larg. În gură nu are decât un dinte. Mă întreabă dacă cei doi sunt străini şi rămâne fixată cu privirea pe ei şi cu un zâmbet tâmpit pe faţă. O observă şi nemţii şi privesc scenă un pic surprinşi. Mă uit urat la ea şi îi murmur un “Da-i drumul de aici” hotărât. La înălţimea mea şi cele 100 de kg în 99% din cazuri nu este nevoie să spun să mai mult că să înţelegi că nu glumesc. Am aplicat asta de un milion de ori în Bucureşti cu ţigani, cu tot felul de indivizi care îmi cereau taxe de parcare, cu cerşetori agasanţi, în trafic şi a funcţionat ireproşabil probabil şi datorită aspectului meu nu tocmai creştinesc. De data această însă nu a funcţionat. Ca şi când i-aş fi apăsat un buton muierea începe să urle la mine cu ochii ieşiţi din orbite. Urlă şi mă face în toate felurile. Pe moment mă blochez neştiind cum să reacţionez. Nemţii se uită cu ochii mari la toată scena şi au impresia că am lovit-o sau i-am făcut ceva rau de urlă în halul acela. Femeia este  în mod cert nebună. Le fac semn nemţilor să ne îndepărtăm însă nebuna pare apucată de streche. Urlă şi mă înjură cât o ţin puterile făcându-mă în toate felurile. Lumea se uită ca la circ şi în jurul meu şi al nemţilor se formează un cerc făcând totul şi mai penibil. Le spun nemţilor să ne îndepărtăm rapid şi în ciuda paşilor repezi circul vine după noi. Nebuna pare că şi-a ieşit complet din minţi deşi nu am mai zis absolut nimic in afara de acea fraza nefericita şi începe să arunce după noi cu tot ce îi vine în mâna. Ezit dacă să mă opresc să o imobilizez şi să chem poliţia/salvarea sau să încerc să mă îndepărtez mai rapid sperând că renunţă. Nemţii par îngroziţi şi se uită la mine întrebători. Simt cum îmi creşte tensiunea şi îmi vine să îi mut gura nebunei . Dacă era un bărbat poate aş fi reacţionat altfel dar cum naiba să lovesc o femeie de 50 de kg şi bolnavă săraca. Cotim pe o străduţă aglomerată şi pentru un moment am sentimentul că am scăpat de ea. Nebuna este însă pe urmele noastre strigandu-mi că nu am nici un drept să o dau afară din casă şi că eu am omorât toţi vecinii. Şi pentru ca nebunia să fie completă un individ care trage tare dintr-o pungă de aurolac I se alătură şi mă huiduie în timp ce lumea se uită că la circ. Eu, doi nemti prima data in Romania cu o nebuna si un aurolac urland pe urmele noastre. În cele din urmă intrăm în maşină şi plecăm. S-a dus dracului impresia unei ţări normale aşa cum o zugrăvisem eu nemţilor…

……………………………………………………………..

Într-o altă zi în plin centrul Clujului, mă plimbam cu un prieten doctor psihiatru. La un moment dat observăm o mulţime de oameni care priveau înspăimântaţi spre ceva. Ne facem şi noi loc printre cei adunaţi şi vedem cum doi poliţişti cu pistoale  în mâna somau un individ . Acesta, foarte agresiv şi cu un cuţit în mâna, urla că omoară pe toată lumea din jur. În mod evident individul nu avea discernământ. Poliţiştii încercaseră să îl imobilizeze însă individul era extrem de violent şi horatat să folosească acel cuţit şi se pare că în urma incidentului poliţiştii scoseseră pistoalele. Lucrurile erau cu atât mai tensionate cu cât în zona sunt două şcoli şi o mulţime de puştani priveau cu ochii mari şi gura căscată scena în ciuda pericolului evident. Situaţia părea fără ieşire şi cei doi poliţişti păreau depăşiţi de situaţie. După nici 10 secunde îl văd pe prietenul meu că îşi lasă rucsacul jos şi până să apuc eu să pun mâna pe el se îndreaptă zâmbitor direct spre individ. Ne-a îngheţat sângele în vine tuturor celor prezenţi pentru că individul urla la el şi părea hotărât să folosească cuţitul. Poliţiştii urlau şi ei la prietenul meu să se îndepărteze. Ignorând urletele tuturor prietenul meu s-a oprit la un metru de individ şi zâmbitor i-a spus că vrea să îi spună ceva la ureche. Ciudat acesta a tăcut pentru un moment. Prietenul meu s-a apropiat şi mai mult de individ şi efectiv simţeam că nu mai pot privi scena.  Nonşalant şi relaxat prietenul meu îi spune ceva la ureche individului. Ca prin minune acesta aruncă cuţitul pe jos şi o ia la fugă îngrozit de moarte prin mulţime înainte ca oricine să apuce să reacţioneze. În cele din urmă o stradă mai încolo a fost imobilizat de alt echipaj. Lumea îl felicita pe prietenul meu pentru curaj. După ce mi-am stăpânit indignarea l-am întrebat curios ce naiba a fost în mintea lui şi mai ales ce i-a putut spune acelui individ de a luat-o la fugă speriat în halul acela. Prietenul meu a zâmbit şi mi-a spus că era un client vechi cu schizofrenie şi o evoluţie urâtă. Şi totuşi ce naiba i-ai spus la ureche de a luat-o la fugă îngrozit în halul acela?

“ Vine salvarea şi îţi da medicamentele”

Se pare că bolnavii psihic sunt terifiaţi de internarea în sectile izolate sub medicamentaţie.

Am făcut această lungă introducere pentru că zilele acestea m-am simţit că în incidentul cu nemţii şi mai apoi ca în cel din Cluj. Sunt foarte puţine persoane care ştiu cine este în spatele acestui blog. În general sunt oameni foarte apropiaţi şi care ştiu să îşi ţină gura. Am ales să scriu anonim pentru că nu mi-am dorit publicitate sau trafic. Blogul acesta a ajuns printre cele mai citite din România din întâmplare. A fost un moment când am dorit să ies din anonimitate însă agenţia de branding cu care lucrez pe alte proiecte ale mele mi-a zis să nu o fac pentru că tocmai acesta este farmecul blogului. Recunsoc că nu am făcut-o şi dintr-un calcul meschin, personal pentru că tot ce scriu aici este trăit de mine in viata reala şi probabil că mi-ar afecta obligaţiile contractuale cu unele din companiile menţionate în articole. Cu toate acestea intenţionez ca în scurtă vreme să îmi fac publică identitatea însă am unele rezerve vânzând cam câte doamne fără dinţi în gură şi cam câţi indivizi cu cuţite îmi scriu zilnic.
Acum câteva zile Radu Moraru de la Nasul TV a scris într-un articol cu mii de shares http://www.nasul.tv/draga-coldea-iti-raspund-la-scrisoarea-ta/  cum că pe acest blog scrie sau că în spatele lui ar fi generalul Coldea (unul din cei mai puternici oameni din SRI). Articolul a fost preluat şi de alţii şi am aflat şi eu cu surprindere că eu sunt de fapt mai mulţi şi că uneori scrie cu mine chiar Coldea în persoană. Brusc am realizat că bietul Radu ori e derajat la mansardă ori îi place circul ( voi ştiţi că notorietatea nu este pozitivă sau negativă) . De aceea nu am reacţionat încercând să nu îmi scape din greseala vreun “Da-i drumul de aici “ cu efecte devastatoare. Dacă aş putea i-aş spune şi eu lui Radu Moraru un “Vine salvarea şi îţi da medicamentele” dar probabil că nu ar ţine. Daca nu ar fi de plans ar fi cumva amuzant ce stafii bantuie mintea jurnalistilor romani ( si credeti-ma ca Moraru e printre cei mai normali dintre ei)

Fără să va subestimez inteligenţa sunt convins că voi, cititori ai blogului meu, nu mai credeţi în Moş Crăciun şi sper că nu va imaginaţi că un general SRI stă pe bloguri anonime facand conversaţie cu Nasul TV. Cred că este mai mult decât evident că blogul exprimă opiniile personale  si limitate ale unui om mult mai puţin informat decât un general SRI. Referitor la cine e Reportaje-live veţi fi probabil suprinşi să aflaţi în curând că sunt exact cel din secţiunea Despre– adică un tip obişnuit cu limitele lui intelectuale, cu o o firma modestă în domeniul IT şi ambiţii mari. Un aiurit visator, un idealist incorigibil si nimic mai mult.

………

Anunțuri