Un batran si teoria ferestrelor sparte- partea 1

Posted on 29 Septembrie 2016

5


man-1399961_1920 Era într-o toamna târzie. Îmi parchez maşina undeva pe o bordură unde găsesc un loc liber. Nici nu se pune problema de locuri de parcare marcate. Abia acum mă uit mai atent în jur. Cartierul Vitan arată trist şi insalubru. Ridic privirea în sus căutând etajul şase. Aici voi locui de acum înainte pentru o vreme. Mi-am căutat chirie intenţionat în acest loc pentru a fi cât mai aproape de locul de muncă. La 23 de ani nu prea mă interesează confortul dar văzând cât de “comunist” arată zona parcă îmi vine să mă răzgândesc. Am un sentiment apasator  privind grădinile fără gard viu din jurul blocurilor, copacii netoaletati şi faţadele blocurilor comuniste. Gunoiul este prost amplasat si  foarte aproape de blocuri. Îmi aduc aminte de oraşul meu natal unde cădeau pădurile pe mine dar …aici sunt banii. În Bucureşti se da ora exactă. De pe bancheta din spate iau două geamantane grele şi mă îndrept spre intrarea în bloc. Ezit pentru o secundă gândindu-mă pe unde să o iau – prin grădiniţa care înconjura blocul şi pe unde mergea toată lumea sau pe aleea betonată. Cu oarecare mustrări de conştiinţa şi gândindu-mă la bagajele mele grele o iau pe scurtătură. În faţa blocului nişte adolescenţi sparg seminţe şi mă fixează oarecum agresiv. Nici nu se pune problema să îmi deschidă vreunul uşa mai ales că eram cu bagaje. Uşa de fier are vopseaua scorojită şi geamul spart. Mă îndrept spre lift gândindu-mă că oricât de sportiv aş fi parcă nu aş urca cu bagajele astea până la etajul şase. Cu un scârţâit pelung liftul coboară încet. În lift miroase a alcool şi a urină. Prin crăpăturile oglinzii sparte îmi văd faţă obosită şi ochii roşii. Lucrez că nebunul , ziua la reprezentanta din România a uneia din cele mai mari companii de IT din lume şi noaptea pe fus orar invers pentru clienţii mei din state.
Trântesc bagajele în mijlocul apartamentului aproape gol, mă întind pe pat şi închid ochii. Dacă am noroc prind 2-3 ore de somn până la noapte când mă aud cu americanii din nou. Aproape aţipesc când deodată din blocul din fata încep să urle manelele deranjând toată zona. Într-un balcon în blocul de vis-à-vis, trei indivizi au scos nişte boxe mari  din care urlă piticu’minune Adrian. Mă aşteptam să fie ţigani dar…nu sunt…

Lunile trec şi eu încep să mă obişnuiesc încet cu o nouă realitate. M-am izolat în turnul meu de cleştar şi parcă nu mai văd zona mizeră din jur. Salut vecinii din bloc şi nu îmi răspunde nimeni la salut sau în cel mai bun caz mormăie câte unul ceva. Singurii care par normali sunt nişte vecini de palier. Un el şi o ea veniţi în Bucureşti de pe undeva din Moldova. Lucrează amândoi la o banca şi stau cu chirie ca şi mine. Doar cu ei am reuşit să schimb două vorbe. O altă parte bună este că în sfârşit am “loc de parcare” adică un loc pe o bordură spartă unde să îmi parchez maşina. A trebuit să împart nişte pumni unor indivizi care îmi zgâriaseră maşina şi îmi ridicau ştergătoarele recurent. După demonstraţia de box nimeni nu mai parchează pe locul meu şi parcă şi adolescenţii din faţa blocului se dau la o parte şi lasă privirile în pământ când mă văd.
Pe la finalul lui februarie i-am văzut pe vecinii mei moldoveni cu un domn în vârstă cu părul alb şi ochelari . Am aflat că era bunicul unuia dintre ei şi că urmează un tratament medical în Bucureşti pentru câteva luni, perioada în care va sta la ei. La început nu i-am dat atenţie. Bătrânul rămânea singur acasă cât timp nepoţii erau la muncă. Mai tot timpul îl găseam cu uşa deschisă la apartament şi cu ochelarii pe nas. Mă saluta vesel de câte ori mă vedea şi părea dornic să schimbe o vorba. În funcţie de cât de grăbit eram mai schimbam o vorba cu el pentru că mă amuza accentul puternic moldovenesc. Mai tot timpul îl găseam pe etaj meşterind câte ceva. A vopsit barele de la balustrada de pe etaj, a pus un tablou pe scară, a reparat întrerupătorul şi toate acestea bombănind supărat şi ciondanindu-se cu nepoata-sa care îi amintea că era acolo pe motive medicale. Într-o zi bătrânul a făcut plăcinte şi când m-a văzut mi-a dat şi mie. Erau minunate. Într-o altă zi bătrânul vânzând teancurile mele de cărţi ţinute pe jos ( nu aveam biblioteca ) mi-a cerut una. Şi-a ales Herman Hesse – ȚJocul cu mărgele de sticlă…M-a lăsat masca însă nu am crezut că o va citi. Începea să îmi placă moşul asta cu părul alb şi accentul lui moldovenesc.
……………………………………….
Este un început de primavară şi plouă infernal afară. Am găsit la un supermarket nişte plicuri cu samanta de flori. Se pare că sunt flori care rezistă tot anul. În weekend mă gandesc să mă duc la ţară, în Bistriţa, şi mă gândesc că bunica se va bucura de ele. Nu ştiu cum fac, cum mă învârt cu bagajele când cobor din maşină dar reuşesc să scap plicurile cu sămânţa de flori într-o baltă. Nu le pot duce aşa. Le iau de pe jos, mă uit la ele şi mă uit după un coş de gunoi în jur. Un gând mă face totuşi să le desfac şi să presar sămânţa pe zona verde , acolo unde ar fi trebuit să fie un gard viu. E mai bine aşa decât să le arunc. Poate se prind. De undeva din spatele meu îl aud pe bătrânul cu par alb spunându-mi:

        “Mai tăticule mai…o să ti învăţ cum si fase…mai ai sămânţa de-aista di flori?”

Bătrânul era convins că eu am încercat să semăn flori. Mă uit mirat la el şi mi-e ruşine să recunosc că eu doar aruncam seminţele.

poza-2În primele zile din martie, într-un weekend când vremea s-a mai încălzit, mă trezesc cu bătrânul la uşa spunându-mi că mă va învaţa să plantez flori. Sunt satul de calculator aşa că…de ce nu. Cobor cu bătrânul în faţa blocului cu o săpăligă şi câteva plicuri de flori. Pe cât de stingherit mă simt eu pe atât de entuziast este bătrânul. Cu gesturi sigure face mici gropi de suprafaţă cu săpăliga şi pune cu grijă infinită câteva seminţe în ele. Vecinii care trec prin zona se uită la noi lung. Bătrânul nu se opreşte aici şi începe cu săpăliga să cureţe cum poate zona. Mă simt aiurea să stau cu mainile in san aşa că îmi aduc aminte că am o foarfeca de vie în maşină cumpărată pentru bunicul meu. Bătrânul se bucură de ea ca un copil. Weekendul acela a fost o nebunie. Bătrânul a curăţat toţi pomii din jur, a plantat flori peste tot şi doar după o ceartă sănătoasă cu nepoata-sa a urcat să mănânce prânzul. Parcă reîntinerise.
Zilele următoare bătrânul s-a dezlănţuit. A făcut curat singur în toată zona, a văruit copacii, a vopsit uşa la scară, a pus plăcute de lemn pe care a scris cu mâna lui “va rugăm păstraţi curăţenia”. Când veneam după amiaza acasă găseam totul din ce în ce mai schimbat. Încet, încet, I s-au alăturat şi alţi oameni din zona. Au reuşit să pună gard viu. Au plantat nişte copăcei. Era evident că bătrânul stătea cu sănătatea mult mai bine pentru că toată ziua era afară. Începuse să îl cunoască toată zona şi avea chiar o mică comunitate de bătrâni pe care îi organiza cu mâna de fier şi care parcă îşi găsiseră sensul. În doar două luni zona se transformase vizibil. Florile plantate iniţial crescuseră şi era o explozie de culoare peste tot. Toate se păstrau în bună ordine şi nimic nu scapă de ochii vigilenţi ai locatarilor care parcă îşi păzeau noua moşie.

Citeste si partea a doua https://reportajelive.wordpress.com/2016/09/29/un-batran-si-teoria-ferestrelor-sparte-partea-a-2-a/

 

 

 

 

Anunțuri