Viata e nedreapta…sau…poate nu

Posted on 26 August 2016

47


daisy-75190_1920Este trist cum Facebook-ul si retelele de socializare au construit ziduri intre oameni si vieti false. Orice om obisnuit se deprima atunci cand isi deschide pagina de facebook si vede cum prietenii lui sunt toti plecati in vacante luxoase, dau poze cu familii fericite si achizitii importante. Te deprimi nu pentru ca nu suporti fericirea altora cat pentru faptul ca intelegi cat de searbada e propria viata.  La o prima vedere poti avea impresia ca esti cel mai prost din curtea scolii, tu cu viata de ta plina de stress, cu munca epuizanta si intrebarile fara raspuns. Suntem fiinte sociale, tindem sa ne raportam la ceilalti si vazand stralucirea din vietile altora incepem sa ne punem intrebari cu privire la propria viata.

Dragii mei cititori, am discutat mult in ultima veme cu oamenii inteligenti din jurul meu. Poate nu este o regula universal valabila, insa in jurul meu toti, absolut toti oamenii inteligenti pe care ii cunosc sunt intr-o vrie constanta jalonand fiecare cum poate printre temerile proprii, loviturile neasteptate ale vietii si intrebarile fara raspuns. Daca este vreunul dintre voi care crede ca este singur in lupta cu neputinta, nedreptatile vietii sau ale oamenilor, deprimarea atunci aflati ca va inselati. Nimeni nu a stiut azi dimineata, cand am venit la birou apretat,zambitor si conducand o masina noua, ca azi noapte nu am dormit de stres. Nimeni nu stie de cate ori “am ridicat pumnul spre cer” luna aceasta cerand un pic de liniste si bucurie si fiind convins ca merit mai mult. Multe masti sociale, multe zambete false in spatele carora se ascunde o disperare si o lupta muta pentru controlul propriei vieti…

Cezar este unul dintre cei mai inteligenti oameni pe care ii cunosc, un doctor psihiatru pasionat cu cercetari la limita conventionalului. Inainte de experienta remarcabila in domeniul psihiatric si psihologic, Cezar este un om ca si mine, ca si multi oameni puternici si/sau de success pe care ii cunosc, un om cu multe fronturi deschise in lupta cu viata. Azi am primit de la el un text. Este unul din cele mai puternice articole citite de mine in ultima vreme.  Il regasiti mai jos :

 

https://cezarspace.wordpress.com/

 

 

„One insignificant galaxy, one of the tens of thousands of galaxies, has a small yellow sun on its outer rim. About this sun orbits a molten iron ball. On the surface of this ball is a very thin crust of silica slag. This crust is partly coated by a microscopically thin layer of carbon hydrogen compounds. Some of which have delusions of grandeur”.

 

 

Stiti oare cum se genereaza depresie la soarecii de laborator? E interesant. Si important pentru testarea medicamentelor antidepresive.

 

In principiu, soarecii sunt educati sa apese pe un buton/clapeta pentru a primi mancare atunci cand doresc, iar in cusca lor se mai pune un dispozitiv care, daca e actionat, genereaza un soc electric la nivelul talpilor. In timp, soarecii invata sa nu apese pe butonul pentru socuri si sa apese pe cel pentru mancare atunci cand au nevoie. Dupa ce acest comportament se stabilizeaza si soarecii se simt in siguranta, relaxandu-se, se schimba brusc regula. La orice apasare a unuia dintre butoane, soarecii primesc in mod aleator fie mancare, fie nimic, fie cate un soc la talpi. Colonia de soareci intra in panica; disperati, incearca sa apese pe butonul care inainte le aducea alinare/mancare, dar acesta nu mai produce nimic, rareori le aduce mancare, si deseori le mai produce cate un soc. In cusca se instaleaza haosul. Realitatea nu mai este controlabila. Au disparut reperele. Nu te mai poti baza pe nimic din ceea ce stiai, nu mai poti face programe sau planificari de scurta sau lunga durata, pentru ca oricand se poate intampla orice. Ca sa devina experimentul si mai ticalos, uneori, la apasarea involuntara a butonului pentru socuri, soarecii mai primesc… mancare. Dupa o vreme de trait in haos, soarecii se strang unii in altii, tremurand de frica, si nu mai apasa pe nici un buton, pentru a-si reduce disconfortul. Renunta la orice activitate si raman pasivi. Protocolul tipic de reducere a pagubelor: decat sa sufar mai bine rabd de foame. In acest moment, se spune ca soarecii s-au deprimat.

 

Nu e greu sa observam o paralela cu comportamentul oamenilor. Atunci cand lumea e intr-o schimbare rapida, prea rapida pentru viteza de procesare a multora, atunci cand dispar majoritatea reperelor, atunci cand cartile nu mai sunt bune la nimic pentru ca au aparut alte reguli prea repede pentru a fi scrise carti pentru ele, atunci cand are loc o explozie de creativitate si inovatie, cand schimbarile se produc pe o logica hiperbolica si nu pe o logica lineara, se instaleaza haosul. Atunci cand orice ai face, te trezesti cu un soc la talpi – metaforic – tendinta este sa te retragi de pe scena vietii, sa te inchizi in tine, sa iti conservi cateva repere interioare si sa… hibernezi… in asteptarea unor conditii mai bune sau in speranta ca haosul se va opri, ca vremurile bune de odinioara vor reveni, ca totul nu e decat un vis urat… Frecvent, persoane ranite – de exemplu cei care au cazut de prea sus si nu isi pot reveni – trec prin aceasta stare de depresie existentiala, in care nimic nu mai are sens. Spiritul de conservare le spune ca viata a devenit prea periculoasa, ca e bine sa astepte doar momentele in care oportunitatile/conditiile sunt perfecte/ideale, in care raportul beneficiu/risc este cat mai favorabil. Evident, asteptarea poate da roade in situatii rarisime, dar de obicei se pierde timpul cu asteptarea…

 

Revenind la experiment, la o parte dintre soareci li se servesc antidepresive iar la alta parte nu. Si se observa efectul. Cei care isi iau medicamentele, dupa o vreme, devin mai indiferenti. Mai iau cate un soc, mai iau cate o masa buna, dar cumva sunt mai putin stresati, trec prin haos „cu zambetul pe bot”. Evident ca situatia lor e la fel de deplorabila, doar ca, spre deosebire de cei netratati, sunt mai… zen.

 

Cam asta e si la oameni. Antidepresivele induc o fericire „chimica”, un fel de nepasare. Vireaza busola interioara spre optimism, schimba perceptia – colorand-o in roz – , schimba atitudinea – un fel de stoicism vesel – , dar esentialmente viata lor nu se schimba major. Evident ca pentru unii, antidepresivele sunt salvatoare, pentru ca altfel s-ar fi sinucis de mult, si cu siguranta sunt situatii de depresie crunta in care antidepresivele pot si vor salva viata. Dar exista un imens grup de depresii „existentiale”, in care poate ca ar fi mai benefica o reorientare fata de viata in general si fata de realitatea haotica. Si cum medicamentele nu iau decizii in locul nostru, ci doar reduc impactul gandurilor negative, schimba perceptiile si altereaza emotiile negative, se impune in aceste depresii un tratament psihologic, adica psihoterapia sau consilierea.

 

Soarecii nu pot face psihoterapie. Ei sunt aruncati intr-o cusca si acolo vor si muri. Nu au liber-arbitru, nu isi pun probleme de sens al vietii, de valoare sau justificare, nu au constiinta si nici un creier care sa sustina toate aceste elemente. Din aceasta cauza, modelul experimental animal are limitari; oamenii nu pot fi comparati cu soarecii decat pana la un anumit punct, cand diferentele esentiale dintre noi si animale capata o pondere suficient de mare pentru a influenta rezultatele testarilor.

 

Ati auzit vreodata de zen? Suna a practica asiatica prin care unii oameni ajung sa isi controleze foarte bine mintea si sa obtina un soi de libertate. Imaginea tipica este a unor indivizi care mediteaza cu fata la un zid sau care traseaza niste linii paralele cu o grebla pe nisip. De fapt, zen inseamna altceva…

 

Cand ucenicul se prezinta in fata maestrului si spune ca doreste sa invete de la el, acesta il refuza. Eventual il da afara. Eventual il lasa si in ploaie cateva zile. Dupa care este din nou refuzat. E un scenariu clasic. De fapt, se testeaza ambitia ucenicului – cat de mult isi doreste sa urmeze invataturile maestrului. Iar asta se intampla pentru ca, intre soarecii deprimati zen si oamenii zen e o diferenta: soarecii nu intra in cusca de buna-voie, ci sunt aruncati acolo; oamenii trebuie sa aleaga si sa isi doreasca cu ardoare. Adica oamenii au nevoie de un sens, o justificare interioara pentru care doresc sa fie zen.

 

In final, ucenicul e primit inauntru. Deja e „fragezit” de asteptarea de afara. Practica este si ea cunoscuta de multi: ucenicului i se dau diverse tampenii la care trebuie sa mediteze, tampenii care au insa un sens dar care sunt deseori niste sofisme sau niste probleme filosofice dificile puse intr-o forma simpla. Ucenicul isi framanta mintea cu aceste teme de gandire luni si ani in sir, pana ii „pica fisa”. Sau nu. In paralel, ucenicul e pus la munca. Cica pentru dezvoltarea disciplinei si pentru a umple un timp enorm in care acesta doar ar medita. Totusi, zen nu inseamna disciplina; aceasta va fi utila mai tarziu. Si uite-asa, ucenicul ajunge sa manance atent, sa fie prezent in toate miscarile sale, sa mature exemplar curtea si sa traga liniile alea pe nisip ca un maestru. De fapt, scopul e altul: awareness, adica constientizarea fiecarui pas, fiecarei miscari, fiecarui gand sau fiecarei emotii, in timp ce ea se produce. A manca la fast-food – sau mai bine zis a infuleca in timp ce mintea ne zboara aiurea – este opusul zen-ului. A manca intr-un mod concentrat, fiind atenti la fiecare inghititura, la modul cum mestecam, si in egala masura la ce se intampla in jurul nostru, la amintirile, gandurile, emotiile, senzatiile ce apar – asta e zen.

 

Dupa o vreme, ucenicul e trimis ca faca drumuri prin padure, sa care lemne sau apa – munci utile si totusi aparent idioate pentru pregatirea sa spirituala. Maestrul se inarmeaza cu un bat sau o ghioaga si merge dupa el prin padure. Cand ucenicul trece – spre exemplu pe o carare – ducand o galeata de apa – maestru sare asupra lui prin surprindere, ii varsa galeata si ii mai trage si o lovitura pe spate cu ghioaga. Apoi, fara explicatie, dispare in padure. Incep sa apara situatii similare din ce in ce mai des; ucenicul e lovit, e pedepsit, aparent fara motiv, si in situatii in care face bine, si in situatii in care face rau. Totul devine aleator, random. Ucenicul „si-o ia” din toate partile, indiferent daca o merita sau nu. Evident ca nivelul de stres al ucenicului creste enorm; nu mai intelege nimic. Realitatea devine confuza. Apare haosul, absurdul.

 

Situatia devine in curand similara cu cea a soarecilor din cusca. „Si-o iau” la greu din toate partile, fara motiv. Multi ucenici dezerteaza. Soarecii insa nu au unde, asa ca se deprima. Uncenicii care raman, intra intr-o stare de stres continuu, in care devin vigilenti permanent, asteptandu-se oricand la o lovitura nejustificata. Dupa ce sunt umpluti de vanatai, ucenicii dezvolta mecanisme de aparare, de a deflecta loviturile, de a anticipa ca oricand pot sa „si-o ia”, de a gandi in avans, de a fi atenti la zgomotele din jur… devin pregatiti de absolut orice…

 

Acuma… e o diferenta mare intre soarecele zen si ucenicul zen. Ucenicul a ales sa vina la scoala zen, este liber oricand sa plece, a ramas pentru ca si-a dovedit ambitia in zilele initiale de stat afara in ploaie, si de fapt in fiecare zi are nevoie de ambitie si hotarare pentru a continua. Ucenicul mai acorda si valoare, justificare si sens pregatirii sale zen – asta si-a dorit – in timp ce soarecelui i se intampla lucrurile, nu are putere asupra vietii sale, nu isi doreste nimic si nu il intereseaza starea zen.

 

Si timpul iarasi curge pentru ucenicul zen… Devine din ce in ce mai disciplinat, mai atent, mai prezent in viata sa, clipa de clipa… Maestrul continua comportamentul random de lovire a sa, iar ucenicul devine capabil sa ramana incordat permanent si sa pareze orice lovitura, indiferent de unde ar veni ele si pentru orice motiv, indiferent daca motivul e pertinent sau nu. Cu timpul, ucenicul zen renunta la asteptari. Adica ia viata asa cum e. Adica renunta la iluzia de control. Si in plus, isi dezvolta toleranta la haos, la absurd, la inexplicabil. Nu mai cauta dreptatea, corectitudinea, justetea in actiunile maestrului, ci le ia asa cum sunt. Nu mai cerseste bunatatea sau iubire, adica se maturizeaza intr-o forma insolita pentru majoritatea oamenilor obisnuiti.

 

La un moment dat, ucenicul se relaxeaza, iese din stres. Zen nu inseamna sa fii calm pe varful unui munte in mijlocul naturii. Zen inseamna sa ti-o iei din toate partile, justificat sau nu, si totusi sa-ti pastrezi calmul interior, acceptand ca parte din viata ostilitatea exteriorului. In paralel, ucenicul zen incepe sa inteleaga tampeniile filosofice la care era pus sa mediteze. Intelege ca majoritatea ideilor sunt constructii omenesti cretine, care servesc ca si plasa de siguranta sau ca si repere mentale, si sunt de fapt niste rationalizari ce ne protejeaza de anxietatea imensa ca vom fi loviti, ca vom suferi, ca ne vom pierde viata. Si vine, in sfarsit, momentul in care ucenicul zen are parte de o iluminare. Este liber sa faca absolut orice, el (constiinta sa) fiind singurul judecator. Are o putere imensa, dincolo de orice ar fi crezut vre-odata. Literalmente poate face si bine si rau, acceptand absolut toate partile din Sine, toate caracteristicile sale.

 

Un om ce a atins starea de zen este un om extrem de periculos, care isi poate folosi puterea oricum si oriunde, avand libertate absoluta. Tocmai din acest motiv, si pentru a preintampina rabufniri ale violentei sau impulsivitatii, a fost necesara dezvoltarea disciplinei, pentru a da un cadru de manifestare a libertatii nou-achizitionate, si a evita manifestari antisociale ale ucenicilor ce au atins un grad de iluminare sau eliberare mult prea repede pentru a dezvolta si o compasiune pentru toate fiintele din jur si pentru ei insisi. Fiecare se dezvolta treptat, in ritmul si timpul sau, iar disciplina serveste doar ca si cadru, nu ca scop in sine.

 

Asadar, a fi zen nu inseamna sa meditezi – desi nu strica – , nu inseamna sa desenezi linii cu grebla pe nisip – desi e fain – , nu inseamna sa fii disociat si distant de lumea exterioara, intr-o superioritate infatuata. A fi zen inseamna sa fii prezent in fiecare moment, sa constientizezi ca ai puterea sa faci absolut orice, sa nu ai asteptari de la nimeni si de la nimic, sa poti para orice lovitura sau rezolva orice problema din exterior sau din interior (ganduri, emotii, senzatii proprii), sa poti sa accepti ca viata nu e nici dreapta (fair-play), nici buna, nici adecvata scopurilor tale, nici controlabila sau predictibila.

 

Soarecii zen nu vor ajunge niciodata cu adevarat zen. Nu asta e scopul lor pe lume. Dar oamenii pot ajunge zen, mai ales in lumea ce se contureaza in fata noastra, in prezent si in viitor. A-ti abandona atasamentele sau expectantele fata de persoane, situatii sau lucruri este o cale pe care putini o vor apuca. Sa poti sa renunti la lucruri extrem de personale, de exemplu la ideea de dragoste sau iubire – un aspect ce inlantuie de foarte multe ori – necesita o putere incredibila. Iar a accepta ca viata se poate sfarsi oricand si a privi cu seninatatea moartea ca parte din existenta – si practic singura certitudine a vietii – este un aspect extrem de greu de realizat practic, desi teoretic poate parea usor.

 

In final, poate ca e bine sa recitim motto-ul acestui articol (pe care il traduc aproximativ in romana), care pune intr-o perspectiva extrem de generala intreaga noastra existenta. Este un bun inceput pentru o meditatie. 🙂

 

„O galaxie nesemnificativa, una din zecile de mii de galaxii din Univers, are un mic soare galben pe o margine exterioara a sa. In jurul acestui soare orbiteaza o minge de fier topit. Pe suprafata acestei mingi exista o foarte fina crusta de zgura de siliciu. Aceasta crusta e imbracata partial de un strat microscopic de fin de compusi pe baza de carbon. Iar unii dintre acesti compusi au iluzii de grandoare”.

 

 

Citeste mai mult pe https://cezarspace.wordpress.com/2016/08/26/cum-devii-zen/