Bine ca ai venit sa ne mananci mancarea

Posted on 9 August 2015

45


file0001145097514   Este a doua zi de Paste. Fiecare dintre noi a luat ce a gasit prin casa pentru un gratar si a venit la “cazemata”. Asa numeam noi atunci constructia din lemne si pamant facuta chiar de noi pe dealul impadurit de langa bloc. Acolo ne construisem noi lumea noastra, o lume frumoasa a copilariei departe de saracia de acasa, saracia din oras si nesiguranta anilor de dupa revolutie. La cazemata, in padurile si muntii din jur mi-am petrecut cei mai frumosi ani din viata… Poate de aceea intotdeauna cand vreau sa imi aduc aminte cine sunt, cand uit de mine ma duc in muntii mei dragi sa ma regasesc.

In acea zi de primavara m-am rugat de maica-mea minute in sir, cu insistenta specifica copiilor, sa imi dea cate ceva de prin casa pentru gratarul planificat la cazemata. Biata maica-mea mi-ar fi dat cu draga inima insa frigiderul era cam gol. Nu intelegeam atunci foarte bine de ce este gol si nici nu imi pusesem intrebarea pentru ca ma obisnuisem cu el asa. Imi aduc aminte de ochii ei inlacrimati cand mi-a impachetat doar niste oua fierte, ridichi si 2 felii de paine. Carne nu avea de unde sa imi dea cu toate insistentele mele. Eram un copil sarac dintr-o familie saraca intr-o tara saraca dar eu nu stiam acest lucru atunci. Aveam sa aflu in aceeasi zi…

Eram vreo zece copii la cazemata incercand sa facem un gratar si distrandu-ne cand a aparut si Manu. Manu era cel mai bun prieten al meu la acea vreme. Invatam in aceeasi clasa si pana in clasa a cincea amandoi am avut premiul intai. Manu era un baietel foarte destept si in acelasi timp un bataus renumit in scoala. Eram ca fratii. Impreuna mergeam la antrenamentele de lupte libere, impreuna invatam, impreuna faceam toate nazbatiile si impreuna mancam (intotdeauna la mine acasa). Imi zicea tot timpul ca el nu o sa bea niciodata ca taica-su si ca atunci cand va fi mare va avea foarte multi bani si le va cumpara de incaltat tuturor fratilor lui. Erau sase frati…

In jaraticul facut pusesem la copt niste oua crude si niste cartofi cand tacut s-a asezat langa foc si Manu. Un baiat mai guraliv l-a intrebat ironic daca a adus si el ceva de mancare si toti au ras. El tacea ganditor si trist rascolind jaraticul cu un bat. Un alt baiat a urlat la el:

 

“ Bai Manule vezi ca spargi ouale. Dupa ce ca nu ai venit cu nimic aici mai si distrugi. Bine ca ai venit sa ne mananci mancarea”

Fara nici un cuvant baietelul s-a ridicat si a luat-o la fuga spre casa. Ridicandu-se din buzunar i-a cazut o felie de paine invelita in hartie.  As fi zis ceva dar nici eu nu adusesem prea multe . Mi-am muscat limba insa imi venea sa ii iau pe toti la bataie. Am fugit dupa Manu si am incercat sa il aduc inapoi. L-am prins cu greu si i-am propus sa ne intoarcem sa ii batem. S-a smucit din mainile mele si a fugit mai departe. Nu o sa uit niciodata ochii aceia si lacrimile mari. Am plans si eu de ciuda pentru prietenul meu dar apoi am plans si pentru mine… nici eu nu aveam carne pentru gratar. Lumea noastra statea intr-o bucata de carne amarata. Prima data cand am realizat ca sunt sarac a fost in acea zi de dupa Paste, o zi pe care nu o sa o uit niciodata. Am plans, m-am revoltat si nu am uitat. Incepusem propria revolutie: razbunarea mea pe lume era sa fiu cel mai bun…I-am zis acest lucru cateva zile mai tarziu si lui Manu vesnicul meu concurent la premiul intai si cu toate ca eram doar niste copii m-a privit in ochi adanc si mi-a zis ca el sigur va fi un om bogat cand va fi mare.

Intr-o zi Manu a disparut complet fara sa ne luam la revedere. Am aflat de la alti copii ca parintii lui vandusera apartamentul si se mutasera la tara pentru ca aveau datorii mari la intretinere. De atunci nu am mai auzit nimic de el…

Anii au trecut…

Viata aceasta are o frumusete a ei, un neprevazut si un farmec care te fac sa o iubesti. Se intampla uneori sa ma simt coplesit si sa uit ca sunt doar o trestie ganditoare dar ca un facut chiar atunci se intampla ceva care ma face sa parasesc abrupt banalul meu cotidian. Au trecut aproape 25 de ani…

E seara si o caldura insuportabila. Sunt la Roma impreuna cu un coleg la reprezentanta italiana a minunatei companii. Am avut cateva ore libere asa ca am inchiriat niste biciclete sa revedem cetatea. O idee proasta. In scurt timp suntem rupti de caldura si oboseala. La Fontana di Trevi este aglomeratie mare asa ca bicicletele devin inutile. Incepe sa ne para rau ca le-am inchiriat si decidem sa le “parcam” undeva. In cele din urma ne prabusim pe terasa unui restaurant. Imi arunc ochii pe meniu si imi dau seama ca nu am nimerit foarte bine. Este un restaurant de lux destul de cunoscut iar preturile sunt pe masura. Nu am de gand sa dau 200 de euro pe o friptura asa ca ma multumesc cu doua ape plate cu lamaie la 25 euro bucata. Colegul meu pare tentat de niste paste. Prima data cand am fost in Italia acum vreo 10 ani m-a frapat cand am constatat ca mai multe restaurante nu aveau Cola. Mi se parea foarte ciudat sa nu aiba Cola sau Pepsi. Ulterior mi-am dat seama ca nu aveau Cola sau Pepsi pentru ca la restaurantele bune nimeni nu consuma asa ceva. Dar ce sa inteleaga taranul din mine rafinamentul unui pahar de vin bun comparativ cu banala Cola consumata in toate crasmele din Romania. Intre timp am mai evoluat si eu si i-am inteles pe italieni exact asa cum sunt…cu bune si rele.

Ne uitam la lumea eleganta din jur si ne simtim un pic stingheriti asa transpirati si prafuiti cum suntem. Totul este impecabil in jur fata de masa, muzica, florile , terasa cu gust si luxul discret. Imi place locul si uitandu-ma la masinile de lux parcate in fata ma gandesc ca nu doar mie imi place. Dar muzica…muzica aceasta imi aduce aminte de ceva…

Va continua….

CITESTE SI https://reportajelive.wordpress.com/2012/12/20/oh-mon-dieu-cum-poti-sa-traiesti-in-romania/