Ce mai faceti doamna profesoara?

Posted on 25 Martie 2015

73


sitting_alone      Sunt deconectat aproape complet…doar eu cu gandurile mele. Sunt intr-un oras mic in Transilvania. Astept rabdator in sediul unei banci sa semnez niste hartii. Mai am doar o persoana in fata mea pana voi putea vorbi cu un consultant sa ii explic ce trebuie sa faca. In fata mea o doamna ingrijita foarte atent insa imbracata saracacios asteapta sa vorbeasca cu un operator. Imi atrage atentia pentru ca din zece in zece secunde se uita undeva in spate atent si face semne. Fara sa vreau, observ, ca in mana are o hartie prin care banca o instiinteaza ca daca nu plateste rata restanta de 130 de ron o va executa silit. In sfarsit ii vine randul si fara sa vreau aud conversatia pe care o are cu consultanta bancii. Doamna imi pare inteligenta si coerenta. Consultanta ii explica ca trebuie sa plateasca datoria si abia dupa aceea va putea ridica alocatia copiilor pentru ca are contul blocat sau ceva de gen. Doamna raspunde ca daca ridica alocatia poate plati datoria insa banca este ferma pe procedura. Ma uit mai atent la doamna din fata mea. Are o dezamgire sincera pe fata ca si cum I s-ar fi prabusit lumea. Nu inteleg ce atata mare problema 130 de Ron…si mai ales nu inteleg dezamagirea imensa de pe fata ei.

Directoarea bancii o tanti in varsta, eleganta, ma abordeaza cerandu-si scuze ca a trebuit sa astept si imi intinde sa semnez hartiile. Imi spune ca abia acum a fost sunata de specialistul de cont si ca daca stia nu ma lasa sa astept si alte lucruri pe care oricum nu le mai aud . Multumesc printre dinti si raman cu privirea blocata pe doamna din fata mea. Dau sa plec, ma mai invart, ma mai caut prin buzunare, suficient cat sa observ ca cineva o intreaba pe doamna de la coada “Ce mai faceti doamna profesoara”. Aceasta vizibil jenata si parca cu gandurile in alta parte dupa dialogul cu consultanta, se straduieste sa ii zambeasca si ii murmura un “bine” timid. Ezita o secunda, se duce spre usa insa se opreste intr-un colt. O vad ca desface portofelul sa puna actele. Nu pot sa nu observ singurii 5 ron din portofel. Se uita o secunda pe geam crezand ca nu o vede nimeni si isi sterge o lacrima in coltul ochilor. Ofteaza adanc si cu umerii plecati se indreapta spre usa. Abia acum observ ca la usa o asteapta cuminti o fetita de maxim cinci ani si un baietel caruia nu ii pot da mai mult de doi ani. Fetita il tine strans de mana pe micut si incearca sa il linisteasca in timp ce acesta cu ochii mari, albastri studiaza mirat interiorul bancii cu un zambet sugubat in coltul gurii. Ma uit la cei doi copilasi imbracati saracacios dar curat, ma uit la pantofiorii jerpeliti ai fetitei si la privirea intrebatoare cu care se uita la mama ei. Cel mic nu intelege nimic si gandurile lui probabil sunt numai la joaca insa stie ca este intr-un loc important asa ca tace si asteapta cuminte.

Femeia se indreapta ezitand spre cei doi copii. Se straduieste sa le zambeasca si ii lauda pentru ca au asteptat-o cuminti. Ii deschid usa si pentru o secunda ochii ei se intersecteaza cu ochii mei insa suficient sa citesc in ei disperarea aceea pe care doar cine a trait-o vreodata o intelege. Am privit adanc in ochii ei si am recunoscut durerea aceea unica si fierbinte care iti arde sufletul. As face ceva…as zice ceva dar nu stiu ce . Stau ca prostu’ jenat si simt doar cum o mila fara sfarsit ma copleseste. Stiu ca femeia asta are doi copii de crescut si 5 ron in portofel. Stiu ca probabil cu acei 5 ron va trebui sa le dea ceva de mancare micutilor in acea zi. Nici nu vreau sa ma gandesc cum o fi sa nu poti plati o datorie de 130 de ron….

Este dimineata. O dimineata rece de inceput de primavara…. In micul orasel transilvanean ceata inca nu s-a ridicat . Cele trei mogaldete se indeparteaza tacute in ceata. Sunt doar siluete fragile si efemere in iadul asta de viata. Nu reusesc sa ma adun…departe in fata mea inca urmaresc cu privirea rucsacelul jerpelit urias pentru spatele baietelului cum joaca in toate partile…Fara sa vreau vizualizez sacii de jucarii ai copilului meu care zac in garaj …o fi viata asta nedreapta? Dracu stie…insa o revolta mocneste in mine…Grabita o consultanta iese aproape alergand din banca spunandu-mi ” Domnule Reportaje…v-ati uitat telefonul” . Ma uit la Iphone-ul ultimul model pe care mi-l intinde si stiu ca cei doi copilasi ar fi trait cateva luni poate cu banii pe care i-am dat pe el. Ma apuca un sentiment de mila imensa si neputinta. Stiu ca nu este vina mea….dar stiu ca pot schimba acest lucru…

Au trecut cateva ore de atunci. Acum stau cu ochii pironiti in tavan in timp ce scriu acest post gandindu-ma ca o gasca de infractori au hotarat azi ca Sova, Vosganian si multi altii sunt deasupra legii in Romania.

O sa va povestesc odata … au fost doua situatii in viata mea cand am fost in fata mortii. Perspectiva mortii imediate schimba absolut totul si stiu ca cine a trecut odata prin asa ceva intelege. Ei bine aflat doar eu cu mine in acele momente mi-am dat seama ca nu am multe regrete. Nu am ce sa regret pentru ca am facut tot ce am putut. Am muncit ca un nebun, am tras de mine , am facut imposibilul. Uneori lucrurile tin si de noroc. Stiti totusi care era singurul meu regret in acele momente? O sa para poate o prostie insa singurul meu regret a fost ca nu m-am implicat destul , ca am fost prea individualist , ca m-am gandit prea mult la binele meu si ca nu am facut nimic sa schimb lumea din jurul meu macar un milimeru in bine. Am muncit prea mult pentru mine personal si am ignorat lumea din jur. Din acel moment am hotarat ca este momentul sa schimb ceva si am schimbat. Au trecut ani si am schimbat enorm de atunci.

Dragii mei eu sunt hotarat sa nu stau cu mainile in san. Stiu ca trebuie sa traim cu nedreptatea, ca nu o sa fie totul corect niciodata si ca uneori este foarte greu sa schimbi ceva insa oricum nu traim 1000 de ani. Nu o sa stam nici acum cu mainile in san pentru ca niste indivizi au hotarat ca Sova este deasupra legi. V-am spus ca va fi o batalie pe viata si pe moarte cu sistemul mafiot. Incepand de vineri o sa organizam iesiri in strada. Haideti sa schimbam ceva. Copilasii de mai sus  merita sa schimbam ceva. Pentru ei trebuie sa iesiti in strada alaturi de mine si de restul idealistilor si sa le dam un semnal clar ca Romania vrea altceva. Faceti un efort si treceti pe lista de prioritati ceva dincolo de interesul propriu pentru ca atunci cand ajungeti acasa si va priviti in oglinda sa fiti mandri de voi.

Sunteti de vineri in strada sa le aratam ca nu ne negociem sperantele?